Nuntă în cer - Mircea Eliade

”Crezusem până atunci că la dragostea noastră nu se mai putea adăuga nimic.(...) Amândoi alcătuiam o pereche desăvârşită, creaţi unul pentru altul, meniţi să creştem şi să murim împreună.(...) Poate că numai o dată la mii de ani taina unirii se mai întâlneşte atât de desăvârşit...”

„Nuntă în cer” – Mircea Eliade

Curcă Maria Lorena

Din cauza unor probleme tehnice am decis să postez şi textul citat în filmuleţ.

Pe fundalul obscur şopteau regrete, cu vocile tulburătoare, toate amintirile din mine, adunând sub acorduri de pian clipele de rămas bun.

M-am simţit atunci ca în romanul „Nuntă în cer” lui Mircea Eliade, în cadrul căruia unul dintre personaje mărturisea: „ De a doua zi a început ceasul patetic şi plenar al dragostei. N-am încercat şi nici n-am simţit de atunci nevoia să scap din încântarea aceasta care mă vrăjise. Fiinţa mea întreagă era înecată, Tot ce crezusem mai înainte despre dragoste, despre voluptate, despre libertate mi se părea acum pueril, superficial, aproape vulgar.”

M-am lăsat sedusă de poveste „nunţii în cer”, de bucuria exotică a iubirii desăvârşite...compusă parcă de harpele muzei Caliopia. Dorinţele-mi înecate în neagra noapte păreau a răsări din adânca intimitate a minţii eliadiene... şi-am evadat în trecut, în imaginaţie, în mister.

Romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade adună sub numitorul mitic al iubirii două confesiuni simetrice şi odată cu acestea „recreează” ecoul duios al memoriei, dimensiunea mistică a sentimentului prim.

Pe de o parte se conturează idila lui Mavrodin cu Ileana, iar pe de altă parte capătă noi dimensiuni relaţia Lenei cu Hasnaş. Totuşi, cei doi bărbaţi se consideră concomitent ”Sufletul pereche” al I-Lenei, însă niciunul dintre ei „nu a putut fi fericit până la sfârşitul vieţii sale” alături de această femeie.

Singurul motiv pentru care firul romanului se îndreaptă către acest „lucru cu desăvârşire straniu” este reprezentat de gestul nepremeditat al entităţii feminine de a-şi părăsi partenerul. Se poate discuta în acest sens despre nepotrivire de destin în planul comun al existenţei, însă ar fi nedrept din partea mea să judec inegalabila decizie a damei din roman, deoarece reacţia interioară a femeii este fuga, însă contextual aceasta se converteşte într-o fugă ocrotitoare pentru bărbat.

Există însă o simbioză între gestul cugetat...sau pripit al femeii şi impactul pe care decizia sa l-a avut asupra celor doi bărbaţi importanţi din viaţa ei.

Este important de menţionat faptul că uniunea personajelor nu se destramă ca efect al unei iubiri sfârşite, dimpotrivă: sentimentul iubirii se lasă cuprins în delirul voalat metafizic, spre o împlinire dincolo de contingent, într-o lume transcendentă, în Cer, în aeternum.

Această afirmaţie este perfect susţinută de confesiunea lui Mavrodim: „ Şi nădăjduiam într-una, nădăjduiam nebuneşte, nu mă puteam convinge definitiv că Ileana plecase. Uneori, când umblam pe stradă cu capul plecat, mă îneca, brusc, o mare emoţie, o nelinişte caldă topidu-mi răsuflarea: dacă Ileana se află acum în faţa mea, la câţiva paşi, în dreptul vreunei vitrine, poate, şi ridicând brusc ochii am s-o întâlnesc? Mi-era teamă să-mi înalţ privirile. Prelungeam cât mai mult nădejdea şi panica aceea. Era o suferinţă de care nu voiam să fug, amară şi mângâietoare în acelaşi timp.”

Cert este faptul că oamenii se aruncă în hazardul iubirii cu sufletul deschis şi cu raţiunea întunecată şi de aceea ajung să sufere... însă trebuie să recunosc că următoarea aserţiune, emisă de autorul Mircea Eliade, are valoare de adevăr : ”Cred că ţi-ar fi imposibil să nu te îndrăgosteşti. Cu o condiţie: SĂ NU TRIŞEZI! ”